Biserica rupestră Aluniș

https://goo.gl/maps/hGp8c2CBAZ9H3w7t9

Istoria dinaintea istoriei:
O mie de ani de singurătate

Datele sunt reci şi aproximative: să fi fost 1274, să fi fost 1277… Şi tradiţia, şi documentele din arhivele Epis­copiei Buzăului conduc, însă, spre sfârşitul seco­lu­lui al XIII-lea. Iar informaţia pe care o aduc e cu adevărat extraordinară: atestarea, cu scripte, a exis­tenţei la Aluniş, pe Valea Colţilor, în judeţul Buzău, a unui loc de sihăstrie al primilor călugări creştini. Anii din documente marchează, de fapt, intra­rea acestui lăcaş de rugăciune în atenţia autorităţilor domneşti din Ţara Românească. Tot de aceşti ani e legată, în timp, şi legenda săpării în piatră a bi­sericuţei care avea să devină inima aşezământului mona­hal de la Aluniş. Încet, încet, dintr-un loc de refugiu din lume al călu­gărilor dornici de sihăstrie şi de izolare în rugă­ciune, Alunişul, cu chiliile lui săpate în piatră, încă din pri­mele secole de după Hris­tos, devine o mânăstire în toată puterea cuvântului, o mânăs­tire de obşte, înzestrată cu moşii, vite şi daruri scumpe de către boieri şi domni, unii preacredincioşi, alţii, doar dor­nici să se pună bine cu Cel de Sus. Şi astfel, dintr-un loc ferit de lume, Alu­nişul de­vine, după 1270, un adevărat mag­net pentru cler şi pentru călugări, iar mai în­coace, în anii recenţi, o atracţie ispititoare pen­tru turiştii dornici să vadă cu ochii lor minu­nile din Munţii Buzău­lui. De la câţiva schim­nici, cel mult 12, cum era legea isihastă în zorii creştinismului, Alunişul a crescut, în numai 300 de ani, la 30-40 de călugări. În jurul anului 1580, voie­vo­dul Mihnea Turcitul îi împroprie­tăreşte pe schimnicii de la Aluniş cu mine de chihlimbar, le oferă uşi împă­ră­teşti de altar în­crustate cu pietre scum­pe şi le dă pă­mân­turi în­tinse pe malurile Buzău­lui.

Locuinţe în piatră la Aluniş

Cele şapte trepte magice Mânăstirea de la Aluniş devine tot mai cunoscută şi tot mai respectată, se dezvoltă continuu, până la sfârşit de secol XIX, în zorii modernizării Principatelor Unite, când reformele lui Alexandru Ioan Cuza vizând secularizarea averilor mânăstireşti duc la dispariţia vieţii monahale din zonă, moment în care bisericuţa din munte devine biserică de mir pentru sătenii din comuna Colţi. Sunt aproape 1000 de ani de istorie documentată a ansam­blului monahal de la Aluniş, material cât să scrii o bibliotecă întreagă despre câte şi mai câte s-au petre­cut în colţul acesta plin de mistere din Munţii Bu­zăului. Dar adevărata istorie a Alunişului nu e asta. Povestea lui nu se scrie cu date, nu se fixează în ani. Ca să o înţelegi trebuie neapărat să vezi Alunişul, să te umpli de energiile lui, cum te umpli cu aerul proaspăt de munte. Să calci pe locurile şi să urci pe potecile stră­bătute în urmă cu o mie de ani de sihaştri, să-ţi sprijini coatele de firidele săpate în piatră, în care cu o mie de ani înainte de primele documente existente au ars lumânări, să te reculegi sub bolţile joase, pline de rugăciuni. Adevărata istorie a Alunişului e istoria a 1000 de ani de singurătate şi rugăciune a pustnicilor săi. Căci, deşi atestat documentar abia la 1270 şi ceva, semne ale unei efervescente vieţi creş­tine se găsesc la tot pasul la Aluniş şi în jurul bise­ricuţei sale.
“Aici, în Munţii Buzăului, s-a practicat anahoretis­mul, viaţa de pustie, de singurătate, care presupunea feciorie şi post negru. Se mânca o dată pe zi, după asfinţitul soarelui, nu se mânca nimic gătit, doar ce dădea natura, iar toate acestea generau un grad înalt de vibraţie sufletească. Primii călugări s-au ascuns la Aluniş tocmai pentru a putea purta un dialog perma­nent cu Dumnezeu. Pust­nicii aceştia nici măcar nu comunicau între ei, vorbeau maxi­mum şapte cuvinte pe zi, era o trăire cu ade­vărat întru Hristos. Cam aşa a fost viaţa isihastă din Buzău, în primele secole de după Hristos. Vor fi fost unul, doi, trei călugări, poate nouă, dar nu mai mulţi… Asta însemna sihăstria: maxi­mum 12 persoane, cu un ierosi­monah ce putea să şi oficieze slujba în lipsa unui preot, el sălăşluind de obicei în centrul com­plexului, iar ceilalţi în locuinţe săpate în stâncă, ca la Aluniş, sau în bordeie”. Istoric şi ghid turistic, Diana Gavrilă mă poartă cu ştiinţă şi siguranţă în lumea Alu­ni­şului de acum mai bine de 1000 de ani. Erau vre­mu­rile în care Sava Go­tul, cel devenit părintele spiri­tual al zonei, primea moar­te de martir, la 372, înecat în apa Buzăului pentru cre­dinţa sa creş­tină. “Câţi alţi călu­gări nu vor fi trăit la fel de intens ca Sfântul Sava Go­tul, câţi nu se vor fi desă­vârşit în taină aici, în peş­terile Buzăului, înainte ca noi să aflăm de existenţa Alunişului? Şi câţi nu vor fi fugit tocmai de recu­noaşterea domnească a aşe­zămân­tului de la Alu­niş, care le ameninţa liniş­tea şi starea aceea de trăi­re adevărată?”.

Athosul românesc

Chilia din vârful muntelui Sunt sus de tot, la Aluniş, înstăpânit peste “Jilţul lui Dumnezeu”, şi îmi trag sufletul după urcuşul abrupt, pe muchii de stâncă, nu mai late de o palmă – unica scară între Cer şi hăul adânc de zeci de metri ce se deschide sub fiecare treaptă, la fiecare pas. Tocmai am refăcut drumul, greu şi anevoios ca o penitenţă, al vechilor pustnici, de la bisericuţa de jos, până sus, la cele mai ascunse dintre chiliile lor săpate în piatră.
“O spun cu toată răspunderea: aici e Athosul românesc! În 3 kilometri pătraţi sunt 18 aşezări mo­na­hale, 18 aşezări care au folosit fie ca lăcaşuri de cult – bisericuţe, schituri – fie au fost aşezări mona­hale pentru călugări”, spune profesorul Dumitru Nica, ghidul meu, un pasionat cercetător al zonei.
“Putem lega ansamblul de la Aluniş de Bisericuţa lui Iosif, aflată în apropiere, unde găsim sculptat în piatră un peşte, care este un simbol paleocreştin. Există o comu­nicare în toată această zonă, care trebuie văzută ca un tot. De aceea, îmi este clar că aici a existat o comunitate locuită din cele mai vechi timpuri, încă de dinaintea creştinis­mului”.
În miezul lui iulie, lumina soarelui învăluie Munţii Bu­zăului în străluciri de chihlim­bar. Abia aici, sus, la capătul câtorva sute de paşi, afli tihna adevărată. Abia aici sus, după ce vei fi păşit pe fiecare dintre cele şapte trepte iniţiatice, sco­­bite în stâncă, aidoma proptelelor unor stâlpi imaginari ce sprijină acoperişul lumii, abia aici găseşti odihnă pentru picioarele tale obosite de urcuş, boarea cea bună pentru fruntea asudată şi tihnă pentru sufletul tău.
Sunt în “Jilţul lui Dumnezeu”, un uriaş tron săpat în piatra golaşă din vârful muntelui, în faţa unui altar de sacrificiu, folosit, crede profesorul Nica, de vechii geto-daci, în vremurile în care cei mai buni dintre ei primeau cu bucurie să fie trimişi înainte, ofrandă zeu­lui suprem, pentru pacea celor rămaşi pe pământ. Un pământ precum cel al Munţilor Buzăului, pe care, văzându-l de sus, din “Jilţ”, l-ai putea foarte bine con­funda cu Raiul promis celor sacrificaţi, aruncaţi în suliţe de pe altarul de stâncă. De nicăieri nu se vede mai limpede buna orânduială a lumii ca de aici, de la înălţimea celor 800 de metri ai “Jilţului lui Dumne­zeu”. Văd Valea Colţilor, Vârful Drugea, Culmea Martiriei e în spatele tronului, în faţă e Vârful Cireşu­lui, la orizont, înalt şi alb ca o nălucă, e Vârful Goţilor. Privesc în jur, şi fiecare loc din zare ascunde o poveste, fiecare deal doseşte un mister, fiecare stâncă ridică o întrebare. Sunt în “Jilţul lui Dumnezeu”, iar la poalele lumii mele e tărâmul vechilor argonauţi, tărâ­mul uriaşilor, tărâmul bravilor daci, patria chihlim­barului şi a aurului, a focului viu, o lume care palpită de istorie şi de magie, ca sufletul tumultuos al “vulca­nilor noroioşi”.

Măicuţa Domnului din vis

Lumea văzută din Jilţul lui Dumnezeu 

Chiar jos, la poalele străvechiului altar de sacri­ficiu şi al “Jilţului lui Dumnezeu”, se odihneau, po­ves­teşte legenda, acum multe sute de ani, doi păstori, Simion şi Vlad. “În vreme ce stătea la tulpina unui copac, unul dintre ei adormi, legănat de adierea vân­tului, în parfum de floare şi cântec de privighetoare. Numai ce aţipise şi auzi în vis o voce răsunătoare, care îi poruncea să sape în coasta muntelui din preajmă, pentru că acolo va găsi o icoană a Maicii Domnului. I se poruncea să purceadă degrabă la săparea stâncii şi să nu înceteze lucrul până ce nu va descoperi minu­nea. Iar omul, cu frica lui Dumnezeu, s-a apucat de treabă. Împreună cu celălalt păstor şi ajutaţi de local­nici, purced la săparea stâncii, şi tare s-au mai minunat când în mijlocul ei au găsit preasfânta icoană. Mult norod s-ar fi perindat pe-acolo, să vadă minunea. Era semn de la Dumnezeu că pe locul acela trebuia să se ridice o biserică”.
Spusă cu însufleţirea Dianei Gavrilă, legenda icoanei pare o poveste reală care te poartă cu mintea, dar şi cu privirea, prin locurile de vrajă care se întind dinaintea ta. Îi vezi aievea pe cei doi păstori, căz­nindu-se să sape în stâncă, simţi cum îi încearcă arşiţa soarelui şi cum îi astâmpără apa rece de izvor, cum se roagă, tot mai sleiţi de puteri, Maicii Domnului să li se arate! Iar Maica Domnului le împlineşte dorinţa, ivin­du-se luminoasă din piatra stâncii ce avea să de­vină altarul unei minunate biserici!

Bisericuţa de basm

Cu pridvorul ei albastru, din lemn, desprins parcă dintr-o poveste, pitită într-un ocean de verdeaţă, bisericuţa de la Aluniş ţi se lipeşte pe dată de suflet. Încă de la intrare, până să păşeşti în inima ei săpată în piatră de păstorii Simion şi Vlad, o mulţime de detalii îţi dau sentimentul acela de drag, pe care nu ţi-l poate da decât casa bunicilor: icoanele cu chipuri blânde, crucile vechi, scripturile cu mar­gini roase, praporii bătrâni şi ştergarele de pe mese, florile proaspete din ferestruici şi mirosul de candelă ce îmbată locul cu parfum de evlavie. De îndată ce scapi de vânzoleala turistică din jurul vechiului lăcaş de cult, rămâi singur în faţa altarului. Totul e atât de intim la Aluniş, că, de cum începi prima rugăciune, simţi ecourile propriilor gânduri, reverberate în biserică, la fel ca din ţevile unei orgi.
Pereţii de piatră sunt aspri şi brăzdaţi ca mâinile unui bătrân. Fiecare linie, fie­care rid, fiecare cicatrice spune o poveste. O poveste despre răbdare şi credinţă, des­pre smerenie şi frumuseţe, căci, mică de nu încape mai mult de 20 de suflete, dar de o armonie divină a proporţiilor, bise­rica rupestră de la Aluniş are o nobleţe şi-o distincţie care lipsesc din catedralele poleite în aur ale Creştinătăţii. Despărţit de naos prin doi stâlpi, altarul, în care intru alături de ghidul meu, pasionatul pro­fesor Dumitru Nica, e, în sine, un ade­vărat muzeu. În stânga, deasupra vălului de piatră, în care preoţii îşi spală, ritualic, mâinile înaintea slujirii, sunt săpate în munte numele şi chipurile celor doi păs­tori, Simion şi Vlad, ctitori ai bisericii şi martori ai minunii apariţiei în stâncă a icoanei Maicii Domnului. De jur-împre­jurul mesei din altar, firide pentru candele şi icoane, încoronate cu superbe cruci de Malta, dau locului aer împărătesc. Din loc în loc, pro­fesorul Nica se opreşte şi atinge uşor, cu vârful dege­telor, pereţii altarului. Ochii nu îl mai ajută ca pe vremuri, dar simte fiecare părticică din această biseri­cuţă dragă sufletului său. “Aici ar trebui să fie o in­scripţie în chirilică şi o altă cruce”, îmi spune profe­sorul, şi aşa e. Ating şi eu peretele de stâncă, să simt asprimea lucrăturii. “Se săpa cu o ghionoaie, un fel de târnăcop cu ciocul subţire şi curbat, care dă efectul de boltă”, îmi explică profesorul, înainte să mă con­ducă spre chiliile complexului monahal rupestru de la Aluniş.

Viaţa în împărăţia liniştii

Altarul precreştin
Chiliile sihaştrilor de la Alu­niş par prunci ai bisericii albas­tre. Bolţi săpate în stâncă, în care călugării s-au zidit de vii. Uşi grele, de lemn, sprijinite în zidul de piatră, despărţeau lu­mea de afară, de lumea rugă­ciunilor neîntrerupte ale inimii. Urmele săpăturilor în piatră se văd aici limpede şi brutal, ca şi cum fiecare dâră tăiată în munte ar fi un semn peste timp, pentru noi, cei de azi, despre puterea unei rugăciuni ori a unei zile petrecute alături de Domnul. Crestături în “grinda” de piatră, din vremea în care oamenii vor­beau cu Dumnezeu. Nu ai ne­voie de hrisoave de la 1300, nici de frumoase scrisori de danie scribălite pe piele, de la 1500 şi ceva, nu ai nevoie de săpături şi nici de confirmări. Trebuie doar să intri în chiliile schimnicilor şi să atingi piatra aspră a muntelui, să mângâi cu ochii liniile naive ale crucilor de Malta, ca să te convingi că adevărata istorie a Alunişului nu e cea de după 1274 sau 1277, ci e istoria celor 1000 de ani petrecuţi în împă­răţia tăcerii. Înţelegi aici cât de puţin îţi trebuie ca să fii fericit, cât de puţin ai nevoie ca să te simţi împlinit alături de Dumnezeu: patru pereţi într-o stâncă, o mică crăpătură spre cer, cât să iasă, iarna, fumul subţire al unor vreascuri arse, şi cât să intre, ziua, un dram de lumină de Sus. Un pat îngust cioplit în piatră, aidoma altarului păgân de sacrificiu din vârful dealului, un colţişor pentru vatră, mici firide pentru candelă sau icoane pictate direct pe piatra muntelui. Un pumn de ghinde, de ciuperci sau de ierburi, câteva poame, apă câtă o da Cel de Sus… Şi mai ai nevoie, desigur, de credinţă şi linişte, de rugăciunea şi liniştea pe care mulţi dintre noi am pierdut-o demult, liniştea aceea în care îţi poţi asculta ini­ma, liniştea aceea de început de lume, liniştea aceea pe care Alunişul a pierdut-o, cândva, la înce­putul secolului al 13-lea, când lumea de-afară a inva­dat, cu zgomotul şi neliniştea ei, pacea sfântă a chi­liilor de la Colţi.

Masa altarului
Cobor de sus, de la “Jilţul lui Dumnezeu”, şi mai trec o dată prin bisericuţă, să mă în­chin. Când mă întorc să ies, îl găsesc într-o strană pe moş Gheorghe, un ţăran de 76 de ani din Aluniş. Vorbeşte rar şi gândit, măsu­rându-şi cuvintele ca schimnicii de odinioară, ca şi cum n-ar avea dezlegare la vorbe fără rost.
– Moş Gheorghe, îl întreb, ţi-e drag să vii la biserica asta?
– Nu-i zî de la Dumniezo să nu viu! O zî dacă nu viu, pă loc mă betiegesc. Cum viu înapoi, cum mă simt iară bine!
– Dar ce-i aşa special aici, moş Gheor­ghe? Ce găseşti aici, de-ţi face aşa bine?
– Liniştea, copile drag! Aici găsesc liniş­tea. Şi liniştea-i de la Dumniezo!

Întrebări şi mistere, după 2000 de ani

La 1871, arheologul şi scriitorul Alexandru Odobescu, însoţit de pictorul elveţian Henri Trenk, a găsit toate aceste vestigii într-o stare mult mai bună faţă de cum se găsesc ele astăzi, după ce un secol şi ceva de agresiune, de ne­sim­ţire şi de iresponsabilitate s-a aşternut peste tăcerea milenarelor chilii. Unul dintre cele mai vechi şi mai importante centre ale creştinis­mului din ţara noastră zace abandonat, la capă­tul unui drum impracticabil, fără marcaje turis­tice profesioniste şi fără nicio pază, în Anul Domnului 2015! Multe alte vestigii şi inscripţii încă nedezlegate, înscrisuri cu alfabete necu­nos­cute aşteaptă, în continuare, să fie desco­pe­rite la Colţi.

Reporterul “Formulei As” în Jilţul lui Dumnezeu Chiar în apropierea bisericuţei, localnicii au dat peste un zid de epocă medie­vală, urme ale colonadelor de marmură care sprijineau intrarea în biserică pe vremuri, având la bază doi lei, s-au găsit, de asemenea, în zonă. Ce căutau ei acolo? Sunt semne ale unui cult precreştin închinat Zeiţei Cybela sau erau, cum spun ţăranii, câinii celor doi păstori legendari, care au săpat după icoana Maicii Domnului şi care au ctitorit bise­ricuţa de la Aluniş? După 2000 de ani, magia Aluni­şu­lui continuă să fascineze, trebuie doar ca cineva să aibă curiozitatea şi răbdarea să caute.

(Fotografiile autorului) 

• Autor: Ciprian Rus